Nevermind:)

Peste puterile mele

să urc în sufletul tău -

cuib de rândunele.

Păcatele mele, dar

nu ți-aș face vreun rău!

 

Zboară ele, zboară,

își topesc penetul -

te citesc în ceruri,

eu, analfabetul…

Era deja târziu

Tu te-ai întors pe partea cealaltă de pat

Încercând să visezi un alt vis.

Eu te-am strâns în brațe,

Ți-am simțit pielea fină

Și sufletul rece.

Încercam să visez cu tine

Dar visele noatre erau separate;

Încercam să te trezesc,

Să-ți întorc fața spre mine

Să mă iei în brațe,

Să mă privești între vis și realitate

Și să visăm până dimineața fiecărei zile.

Încercam să-ți arăt

Cât de plăcut e visul meu cu tine,

Vis de care nu mă voi lepăda

Nici dacă asta voi dori.

Dar tu adormiseși.

Era deja târziu

Și eu aveam insomnia

Celui care nu mai poate să viseze.

…………………………………………………

Sunt un barbar, metodic și rece

nu-ntorc capul după orice vis întâlnesc

dar la tine mi-e gândul când ziua trece

când ochii tăi ne-nduplecați vor să plece

acum, când tot mai mult îi iubesc.

Nu vreu să vii înapoi ci-nainte

nu-ți cer inima de nu mai poți s-o oferi

dar vreau să-ți vorbesc, să-mi aduc aminte

că sentimentul real totdeauna rămâne,

că nimic nu a fost de astăzi pe mâine

și nu pot să-ți cer decât efemere cuvinte.

……………………………

 

Paşii tăi se pierd în depărtare

şi ritmul lor tot scade înspre rar,

dar ochii tăi, rupţi şi răpiţi din soare,

îi văd acum mai mari şi plin de har.

 

Şi-n urma ta se năruie vazduhul

şi-mi geme a regret şi a dor vina;

acum îţi simt şi îţi aud iníma,

acum îţi simt mai bine suflul.

m-ai îngenunchiat chiar dacă

încheieturile îmi stau drepte

m-ai umilit chiar dacă

inima încă priveşte

m-ai uitat chiar dacă

sufletele noastre sunt una

m-ai iubit chiar dacă

nu te iubeam

m-ai rănit chiar dacă

mă cunoşteai

m-ai liniştit chiar dacă

nu ai linişte

m-ai privegheat chiar dacă

erai singur

m-ai amăgit chiar dacă

nu eşti făcut din amagire

m-ai făurit chiar dacă

nu exişti

m-ai părăsit chiar dacă

nu te aveam niciodată

te-am rănit chiar dacă

muream

Deschide-ţi ochiul iubito,

uită-te spre mine cu toată fiinţa ta,

încât să treci prin lucruri ca pe-un câmp pustiit.

Deschide-ţi privirea iubito

şi, odată cu ea,

caută-mi irisul pierdut prin resturi, printre nimic.

 

Lucrurile ar fi transparente,

niciun obiect nu m-ar putea răni în vreun fel…

m-aş lovi doar de colţurile cuvintelor latente,

doar de direcţia privirii ochiului tău

sau chiar de el.

 

Dar lucrurile nu sunt aşa,

lucrurile se izbesc în mine şi mă zdrobesc!

Lucrurile vii se mişcă haotic, în spaţii închise,

în colţuri ascuţite, ce taie, ce ard.

Toate se mişcă spre mine, mă caută, lovesc,

căci atunci în privirea mea se ucid vise.

 

Deschide-ţi ochiul iubito,

uită-te spre mine cu toată fiinţa ta

şi între lucruri aspre găseşte al meu cuget!

Deschide-ţi privirea iubito

şi, odată cu ea,

primeşte-mi irisul şi privirea în suflet!

Sunt un barbar, metodic și rece

nu-ntorc capul după orice vis întâlnesc

dar la tine mi-e gândul când ziua trece

când ochii tăi ne-nduplecați vor să plece

acum, când tot mai mult îi iubesc.

știu că de dorul meu nu-ți mai pasă

și iubire găsești din orice privire

dar atunci când lumea ți-e cea mai frumoasă

gândește-te, măcar o clipă, la mine.

Nu-ți cer nimic, decât amintirea

unor roiuri de fiori din trecut

și dacă cel pe care-l crezi cu menirea

să-ți aducă pe chipul tău fericirea

te va face să regreți ce-ai avut,

cu tine-mi va fi întotdeauna gândirea.

nu mai răspund nimanui, ci numai ție

ai fost când aveam nevoie și încă mai ești,

iar dacă vreodată dăm ochii pe glie

voi plânge amarnic crezând că glumești.

Nu vreu să vii înapoi ci-nainte

nu-ți cer inima de nu mai poți s-o oferi

dar vreau să-ți vorbesc, să-mi aduc aminte

că sentimentul real totdeauna rămâne,

că nimic nu a fost de astăzi pe mâine

și nu pot să-ți cer decât efemere cuvinte.

Sper aceste versuri să-ți amintească de mine

și chiar dacă râzi de ele sau nu-ți mai pasă,

să știi că dacă te rănește oricine,

sunt aici oricând, minune frumoasă.

 

 

Am un dor nesecat de tot ce tu însemni,

ca de roua dimineții vestind o zi frumoasă

și ți-aș spune tot de-ar fi doar să mă-ndemni

asta daca de dorul meu îți pasă.

Metaforă urbană

De când s-a construit un nou pod

între orașul  nou, un adevărat rai

în căutarea de nou

și orașul pe care-l cunosc de când mă știu,

de care m-am scârbit brusc și pe stăzile căruia

ninge, plouă și e soare zilnic,

 

casa mea a devenit un hotel

într-atât de impersonal,

monoton și contondent,

încât îmi vine să mă sinucid

de priveliștea îndepărtată

a orașului pe care vreau să-l descopăr.

 

Fiind interzis, orașul m-a ademenit

cu tot ce avea el,

de la clădiri fundamentale

până la canalele întunecate și misterioase.

 

Drum lung a fost până la orașul acesta

și a trebuit să-i îmbunez pe paznici

să mă lase, după intense strofocări verbale,

să intru în urbea ce părea metropolă.

 

Înăuntru, nici vorbă de metropolă,

dar totuși curiozitatea unui alt oraș

m-a plimbat pe străzile lui,

destul de înguste de altfel,

nicidecum bulevarde intens populate.

 

Dar totul s-a prăbușit

atunci când a început să plouă

și atunci când polițiștii,

oameni ai legii atestați doar în acest oraș,

m-au acuzat de cele mai ridicole fapte,

care la ei se pedepsesc cu exilul.

 

I-am pocnit, deloc nervos

și foarte calm, impersonal

și le-am zis:

„Eu sunt orășean!

Duceți-vă dracului cu sătucul vostru!”